Complice
dar cui?
Privesc spre fereastra mea din bucătăre. Când gătesc o deschid larg, chiar dacă nu îmi doresc asta neapărat. Ai spune că este o fereastră ca oricare alta, la parterul unui bloc. Totuși, fereastra asta, ca și celelalte din casă, au fost martori tăcuți a mai multor abuzuri. Astăzi mi-am amintit de unul dintre aceste episoade, când era la fel, larg deschisă.
Doar un episod.
Eram în bucătărie cu încă doi prieteni. Nu este îndeajuns de generos spațiul încât să încâpem tare mulți, dar cum oamenii buni încap, în picioare mai ales, în bucătăria mea încap înghesuiți vreo 5, maxim. În dreptul geamului a oprit o mașină, bărbatul din mașina a dat geamul în jos, m-a fixat cu privirea și a țipat către mine: treci fă acasă, că nu te mai bat!
Dragă cititorule, probabil că ai râs copios și te-ai întrebat WFT? Eu am înlemnit. Sigur că, necunoscându-l pe bărbat, mi-au trecut o serie de gânduri prin minte: e băut/drogat, mă confundă, a pierdut un pariu și a fost provocat să facă asta random.
Dincolo de gândurile astea pline de sens și logică, am intrat puternic în freeze și creirul meu a început să ruleze și alte întrebări: când am fost eu bătută vreodată? de ce m-ar amenința cineva cu bătaia? de ce mi-ar spune cineva vreodată fă? Și altele din aceeași serie. Poate ți se pare lipsit de importanță, dar în viața mea au mai fost și…
Alte episoade:
În vremea în care stalkereala nu era online, pentru că online-ul nu prea exista sau nu ca în zilele noastre, am avut parte de următoarele:
un bărbat bătea uneori la ușa apartamentului unde locuiam în adolescență, asigurându-se că sunt acasă singură, ca să îmi propună să pozez nud pentru el; revenea la câteva săptămâni deși îl respingeam de fiecare dată și îmi zâmbea libidinos de fiecare dată când îl întâlneam pe stradă; încă face asta când ne intersectăm în oraș;
un alt bărbat venea la geamul de la parterul blocului (o dată s-a cățărat și la geamul nostru de la etajul unu), ca să urmărească pe geam fetele care locuiau acolo și să se masturbeze;
pentru că nu aveam telefon, primeam scrisori; da, la cutia poștală, cu poșta română, de la diverși tineri dintr-un grup în care plimbau poze cu mine, de la unul la altul, inclusiv în alte orașe din țară; apoi miraculos au aflat și numărul meu de telefon și epopeea a continuat până când în cursul unui telefon de la unul dintre ei, o fetiță, m-a strigat “mama”, iar cel de la capătul firului a înțeles în sfârșit că nu are nici o șansă sau, mai curând, în sfârșit i-a pierit interesul;
În zilele noastre:
în geamurile mele s-a aruncat cu roșii, cu mere, cu ouă;
mi s-a urlat că sunt vrăjitoare sau satanistă;
motanului care iese uneori pe pervaz, i s-au vărsat în cap cafea, bere sau alte lichide și a fost ținta mucurilor de țigară.
Și altele pe care nu le mai menționez, că nu acesta e scopul postării, deși e prima dată când le spun public pe unele dintre ele.
De ce nu vorbesc despre lucrurile astea?
Rușine și vinovăție. Dacă sunt victimă sau și mai rău, mă auto-victimizez, clar sunt eu cea vinovată. Cam așa funcționează. Sigur am făcut ceva să merit asta. E ceva rău la mine de atrag. Alții au pățit lucruri mai grave. Și alte gânduri de genul.
Frică. Dacă reacționez și provoc și mai rău? Sunt mamă singură, dacă îi fac ceva copilului dacă eu reacționez cumva? Amenințări am primit în sensul acesta, mai bine nu risc.
Neîncredere. Din păcate acestea sunt doar câteva exemple ușurele, am avut experiențe mult mai nasoale în viață, iar când am apelat la cei care aveau competența să intervină, am fost luată în râs, amenințată fix de cine trebuia să mă apere și în ultimă instanță inclusiv amendată pentru că am sunat la 112 ca să raportez un furt.
Aici ajungem de fapt la tema mea.
Când nu intervii după puterile tale într-o situație de abuz, devii complicele abuzatorului.
Dacă în urmă cu niște ani nu spuneam absolut nimic, în ultimii ani am început să mai spun prietenilor și încă mă întreb dacă nu a fost o greșeală, la cel cum poate e și postarea asta. Pentru că reacțiile au fost de genul:
nu e despre tine, e despre celălalt;
eh, o să-i treacă și o să te lase în pace;
nu e grav, nu e nimic serios, doar n-are minte;
ce te plângi atâta? doar îți place sexul, de ce nu te bucuri de asta?
se întâmplă mai rele altora;
ce vrei de la mine? doar nu am să mă duc să îl iau la bătaie pentru tine;
n-am acum cum să te ajut, dar sigur te descurci tu singură;
ha, ha, ha, ha, numai ție ți se putea întâmpla;
Acum, ce să spun? Probabil, încă am așteptări nerealiste de la cei din jur, când spun ceva ce pe mine mă afectează destul de puternic. Așteptări de genul:
dacă ești de față, am nevoie să mă iei în brațe și să mă asiguri că ești acolo pentru mine și nu vei permite să mi se întâmple nimic rău;
dacă mă asculți plângându-mă, mă poți întrerupe doar cu exemple de “putem face asta ca să te simți mai bine”;
ascultă fără să bagatelizezi sau subestimezi situația, chiar și dacă ție ți se pare ușoară, mie emoțile din momentul acela posibil să mi se pară insuportabile;
poți interveni cu o conversație ușoară și veselă cu cel care mă face să mă simt inconfortabil, iar apoi să mă asiguri că sunt în siguranță;
să te oferi ca pentru câteva zile să fii în preajma mea mai mult timp, ca să supraveghezi și să fii pe fază dacă am nevoie de cineva care să poată interveni pentru siguranța mea.
Alege atent cui îi ești complice și cum. Căci, în general, când nu ești în arenă, în lupta alături de cineva, fără voia ta, poți fi complice la abuzul împotriva celui căruia nu îi iei apărarea în nici un fel.
Dacă te întrebi ce legătură este între asta și greutatea cuiva, eh, greul emoțional se așează în multe feluri pe corpul cuiva. Așa că, dacă îți vine să spui cuiva că e gras, că mănâncă prea mult, că se mișcă prea puțin, amintește-ți că nu ai fost în arenă cu omul acela, așa că, ține-ți respirația și gândurile, până îți trece pofta de a da sfaturi nesolicitate.
Ai grijă de tine.
Hai să fim bine,
Gândi,
de la Subcutanat
